V-a frământat vreodată întrebarea dacă cei din jur spun adevărul sau minciuna sau dacă o fac intenţionat sau involuntar sau până la urmă CE este adevărul sau minciuna?, Vă propun aceste două texte să ne dezmeticim împreună  sau cum se spune “să murim încercând…”
p.s: mulţi filozofi au murit fără să afle aceste taine :) deci dacă vei deveni mai confuz după cele citite e normal :D

Ce este adevarul? Aceasta este o întrebare foarte importantă, dar care nu are un răspuns. Analizând întrebarea, încercând să o întelegi vei putea intui cam ce este adevărul. Eu nu pot să răspund. Nimeni nu poate să răspunda. Dar putem pătrunde în esenţa ei. Adevărul nu este o ipoteză sau o dogmă. Adevărul nu ţine cont de religie. Adevărul nu este al meu şi nici al vostru. Adevărul înseamnă “ceea ce este”: acesta este sensul exact al cuvântului. Provine din latinescul “vera” care înseamnă “ceea ce este”.

Mi s-a spus de multe ori că nu există adevăr. Ca nimeni nu l-a văzut, că nu-l poate arăta nimeni cu degetul. Ca fiecare om îşi construieşte propriul adevăr în funcţie de informaţiile pe care le are, de modul în care a fost crescut, de lucrurile în care crede, de cei din jurul lui. Că nu se poate şi e chiar periculos să încercăm raportarea tuturor lucrurilor la un adevăr suprem, pentru că, nu-i aşa, oamenii sunt mult prea mici pentru a-l atinge. Fiecare cu adevărul lui mărunt şi neînsemnat, dar atât de important atunci când îl opunem adevărului celuilalt. De nezdruncinat, că şi când ar fi rupt din acel copac al înţelepciunii. Aceiaşi oameni care-mi spuneau că nu există adevăr, ţineau cu dinţii de părerile lor, de convingerile lor, de senzaţiile lor. De fapt, ei îşi apărau dreptul de a crede în ce vor ei. De a-şi apăra universul strâmt în numele adevărului propriu. Ei nu pledau pentru înţelegere ci pentru dreptul de a nu fi contrazişi.

Atunci când crezi cu tărie în ceva, pentru că ai nevoie să crezi, transformi totul în adevăr, dar acesta este adăvarul tău. Viaţa ta se mulează pe acest adevăr. Toate lucrurile, oamenii, ideile intră în universul tău doar dupa ce au trecut prin acest sablon. Şi-l aperi cu îndărjire pentru că nu vrei ca universul tău să se clatine, deoarece nu te crezi că eşti în stare s-o iei de la capăt. Nu te gândeşti niciodată că cel de lângă tine are un univers construit pe baza unui adevăr, poate, exact opus celui pe care ţi l-ai construit tu.

Cât din ceea ce cunoastem e adevărat? Cum se face ca lucrurile despre care avem senzaţia că ştim atâtea se dovedesc false? De ce adevărurile noastre se schimba foarte des? De ce ceea ce este astăzi adevărat, mâine este fals. Oare acesta nu e un indicator al capacităţii noastre de a “descoperi” adevăruri?

Dacă spunem că nu există adevăr implica un alt pericol. Acela al deducţiei logice că nici minciuna nu există. Dacă fiecare acţionează în baza propriului adevăr, rămâne la latitudinea noastra să stabilim ce e minciună şi ce nu. Modelăm realitatea în funcţie de ceea ce credem noi că merită să stea în categoria adevăruri sau în cea de minciuni. Suntem astfel feriţi de reproşuri. Ne autojustificăm pentru a nu simţi sentimentul de vinovaţie. Pentru că, cel mai important e ceea ce crezi tu despre tine. Pentru că e vorba de adevărul tău.

Falsificarea adevărului înseamnă minciună. Dar, oare, falsificarea minciunii înseamnă adevăr? Atunci când nu există adevăr şi, în consecinţă, nu există nici minciună, ce înţeles mai are cuvântul “încredere”? De ce oare raporturile dintre oameni par să se bazeze atât de mult pe un element lipsit de substanţă?

De ce ne doare atât de mult când cineva “ne înşeală încrederea”? Daca această încredere n-a fost decât manifestarea dorinţei noastre de a ne simţi alături de cineva cu care să împărtăşim acelaşi adevăr? Oare nu suntem mai îndureraţi de faptul că am inclus în adevărul nostru cealaltă persoană, am asociat credinţei încrederea? Oare asta nu arunca o umbra de îndoială asupra adevărului nostru? Cine a minţit? Celalt sau te minţi singur? Avem nevoie de adevăr. Avem nevoie să credem în noi şi în ceilalţi. Nu putem trăi fără să avem sentimentul că noi şi apropiaţii noştri credem în acelaşi adevşr. E mult mai uşor atunci când nu-ţi pui prea multe întrebări legate de valabilitatea adevărului tău.

Deşi am învaţat, încă din frageda pruncie, că nu e lucru bun să minţi, minciuna ne iese în cale la tot pasul. Prin urmare, mai toţi recurgem din când în când la câte o minciună. Cu toate astea, nu ştiu câţi dintre noi am încercat vreodată s-o disecăm, s-o studiem pe toate parţile şi din toate unghiurile, să-i descoperim mecanismele. Sau să ne întrebăm de ce mint oamenii. Şi de ce se spune că minciuna are picioare scurte şi că, asemeni hoţiei şi iubirii, ea nu se poate ascunde niciodată? Niciodată nu ştii câţi (sau câte) îşi pot face speranţe deşarte pe seama scornelilor tale. Minciuna are şi ea propriile paradoxuri. Şefilor le plac angajaţii care se dovedesc de încredere şi etalează credibilitate, dar care au, ideal, şi o experienţă cât mai vastă. Şi cum să aduni experienţa altfel decât muncind? E o presiune, să recunoaştem – şi ea se traduce de nenumarate ori prin minciună. Candidaţii la o slujba se văd adesea nevoiţi să mintă, pentru a da mai bine în faţa angajatorilor şi a avea mai multă credibilitate.

Un alt paradox al minciunii (aşa-zisă minciună cu intenţii pozitive) se întâlneşte în familie şi între prieteni sau persoane apropiate. Uneori, ne vedem siliţi să recurgem la minciuni nevinovate, tocmai în scopul de a ne proteja apropiaţii, de a evita să le rănim sentimentele. Dar adevărul este ca minciuna nu e buna moraliceşte, nu doar pentru ca ea îmi distruge calitatea umană cea mai importantă, aceea de a putea face alegeri corecte şi de a lua decizii raţionale, ci mai ales datorită faptului că privează şi pe alţii, la rândul lor, de libertatea de a face alegeri raţionale.

Totuşi, de ce mint oamenii? Pe cât de simpla pare întrebarea, pe atât de complexe îi sunt răspunsurile. Oricine apelează la minciuna o face din dorinţa tainică de a-şi crea în ochii celorlalţi o altă imagine decât cea reală. Motivele pentru care oamenii mint sunt mult mai diverse.

Există situaţii în care am dori să nu tradăm sentimentele de care suntem stapâniţi, numai că acest lucru nu ne reuşeşte întotdeauna pe deplin. Ce se întâmplă atunci când dintr-un motiv bine justificat este necesar să ne ascundem perfect sentimentele? De cele mai multe ori, persoanele care se află într-o asemenea situaţie sunt deosebit de tensionate, deoarece trebuie să fie credibile. Respectivele persoane spun minciuni şi trebuie să facă anumite mişcări şi să adopte atitudini care să concorde cu neadevărurile rostite. Se pune însă întrebarea dacă omul poate sa aiba control asupra corpului său. A minţi cu ajutorul întregului corp este pentru cei mai mulţi dintre noi un lucru deosebit de dificil, deoarece nu avem experienţa necesară în acest sens. Dacă încercăm să minţim în mod conştient o facem cu destul de puţină îndemanare şi nu ne ajută în acest sens decât neatenţia celor din jurul nostru. Se întâmplă foarte frecvent ca cei din jur să observe că o persoana minte, dar să nu reacţioneze la acest fapt.

Cum putem sa ne dam seama ca cineva minte? Iata o serie întreagă de diferenţe care apar în momentul când cineva minte:

• atunci când minţim, gesturile făcute cu mâinile sunt mai puţin frecvente, deoarece nu putem identifica gesturile care ar trebui să sublinieze cele spuse de noi.
• creşte frecvenţa gesturilor de autoatingere, efectuate cu mâna pe faţă. Mâna este dusă la gură, dar nu o acoperă în totalitate.
• Un aspect deosebit de important în ceea ce priveşte minciuna este acela că există mereu discrepanţa accentuată între gândire şi acţiune. Spunem altceva decât gândim si nu trebuie să tradăm ceea ce se petrece în mintea noastră prin comportarea şi atitudinea pe care o avem. Atingerea nasului şi alte gesturi de aceeaşi factură reflectă faptul că există discrepanţă între gândire şi acţiunile efectuate. Toate aceste lucruri pot fi calificate în general ca minciună.
• Dacă suntem framântaţi de o problemă dificilă şi ducem mâna la nas, efectuăm într-un anumit sens un gest mistificator, dar nu se poate spune că minţim. A da dovadă de lipsa de sinceritate nu înseamnă doar a spune lucruri neadevarate.
• (material preluat, autor necunoscut)